Darul de Crăciun

Demult, într-un sat îndepărtat, trăia un băiețel de 6 ani, alături de părinții lui și de bunic. Tare drag îi era bunicului de nepot, dar și băiatului de bunic. Mama sa, însă, nu vedea cu ochi buni dragostea copilului pentru bunic și începu să îl acuze pe bunic că l-ar îndepărta pe băiat de ea. Așa că îi dădu termen moșului să își caute alt adăpost până la Crăciun.

Zilele trecură și sosiră Ajunul Crăciunului. Copilul stătea în fața bradului, așteptându-l pe Moș Crăciun, dar, când colo pe geam îl văzu pe bunic cu o geantă mică, mergând spre poartă. Copilul alergă după el și prinzându-l de mână, îi spune:

    -  Unde pleci, bunicule?
    -  Unde-oi vedea cu ochii, nepoate.
    - Dar, de ce, bunicuțule?
    - Ei, nepoate, eu sunt o povară pentru maică-ta și decât să vă stric viața, mai bine plec.

        Atunci băiatul dădu fuga în casă la mama sa, plângând:
        - Mamă, mamă! De ce l-ai gonit pe bunicul? Te rog fii bună și cheamă-l înapoi. Tu știi cât mi-i de drag.
        - Ba mai dragă trebuie să îți fiu eu. Eu sunt mama ta și pe mine trebuie să mă prețuiești.
        - Mamă, fie-ți milă de bunicul, că-i bătrân. Fii bună că nu te-a supărat cu nimic.
        Fiind că mama refuza cu vehemență să-l primească pe bunic înapoi, copilul i-a spus mamei că el pleacă cu dânsul. Și luându-și haina și un rucsac în spate, ieși pe ușă.
         Mama cu ochii în lacrimi, conștientizând că își pierdea unicul copil, ieși repede afară ca să-i oprească. Copilul și bunicul erau încă la poartă. Femeia strigă tare:
-          Nu plecați! Veniți înapoi! Tată, iartă-mă că mult ți-am greșit! 

        Atunci, luându-și nepotul, de mână, bunicul se întoarse înapoi în casă și se așezară cu toții la masa de Crăciun.