Darul de Crăciun

Demult, într-un sat îndepărtat, trăia un băiețel de 6 ani, alături de părinții lui și de bunic. Tare drag îi era bunicului de nepot, dar și băiatului de bunic. Mama sa, însă, nu vedea cu ochi buni dragostea copilului pentru bunic și începu să îl acuze pe bunic că l-ar îndepărta pe băiat de ea. Așa că îi dădu termen moșului să își caute alt adăpost până la Crăciun.

Zilele trecură și sosiră Ajunul Crăciunului. Copilul stătea în fața bradului, așteptându-l pe Moș Crăciun, dar, când colo pe geam îl văzu pe bunic cu o geantă mică, mergând spre poartă. Copilul alergă după el și prinzându-l de mână, îi spune:

    -  Unde pleci, bunicule?
    -  Unde-oi vedea cu ochii, nepoate.
    - Dar, de ce, bunicuțule?
    - Ei, nepoate, eu sunt o povară pentru maică-ta și decât să vă stric viața, mai bine plec.

        Atunci băiatul dădu fuga în casă la mama sa, plângând:
        - Mamă, mamă! De ce l-ai gonit pe bunicul? Te rog fii bună și cheamă-l înapoi. Tu știi cât mi-i de drag.
        - Ba mai dragă trebuie să îți fiu eu. Eu sunt mama ta și pe mine trebuie să mă prețuiești.
        - Mamă, fie-ți milă de bunicul, că-i bătrân. Fii bună că nu te-a supărat cu nimic.
        Fiind că mama refuza cu vehemență să-l primească pe bunic înapoi, copilul i-a spus mamei că el pleacă cu dânsul. Și luându-și haina și un rucsac în spate, ieși pe ușă.
         Mama cu ochii în lacrimi, conștientizând că își pierdea unicul copil, ieși repede afară ca să-i oprească. Copilul și bunicul erau încă la poartă. Femeia strigă tare:
-          Nu plecați! Veniți înapoi! Tată, iartă-mă că mult ți-am greșit! 

        Atunci, luându-și nepotul, de mână, bunicul se întoarse înapoi în casă și se așezară cu toții la masa de Crăciun. 

                                                                         Biletul

O femeie îmbrăcată sărăcăcios, deznădăjduită, a intrat într-un magazin. Femeia s-a apropiat de patron și, în felul cel mai umil posibil, l-a întrebat dacă putea să cumpere câte ceva pe datorie. Cu o voce suavă i-a explicat că soțul ei era bolnav și nu putea să muncească; avea șapte copii și avea nevoie de mâncare. Patronul a țipat la dânsa  și i-a cerut să iasă din magazin. Lângă tejghea, se afla un client care ascultase conversația. S-a apropiat și i-a zis patronului că va avea el grijă de tot ceea ce avea nevoie femeia pentru familia sa.

Patronul, într-o manieră foarte grosolană i-a spus  femeii:

-  Puneți lista dumneavoastră în balanță și eu vă voi da în produse greutatea ei.

Mare a fost mirarea patronului și a clientului  când balanța s-a înclinat până la cel mai jos nivel și a rămas acolo. Patronul a început să pună produse alimentare pe celălalt braț al balanței. Balanța nu se mișca, astfel încât a continuat să pună mai mult și mai mult până când balanța nu mai suporta greutatea. Proprietarul a rămas blocat și supărat. În cele din urmă, a înșfăcat  bucățica de hârtie și a privit-o uluit... Nu era o listă de cumpărături, ci o rugăciune care spunea: „Dragă Doamne, tu îmi știi nevoile și eu le voi lăsa în mâinile tale!

 

Pantofii

        Era o friguroasă zi de decembrie în New York; un copil stătea în fața unui magazin de pantofi, era desculț, se uita la vitrină și tremura de frig. O doamnă s-a apropiat de el și i-a spus :

-          Micuțule, la ce te uiți cu atâta interes la vitrină?

-          Îi ceream lui Dumnezeu să îmi dea câteva perechi de pantofi, a răspuns băiețelul.

            Doamna l-a luat de mână, l-a dus în magazin și i-a cerut vânzătorului să îi dea vreo zece perechi de pantofi copilului. A întrebat dacă putea să îi dea un vas cu apă și un prosop, iar vânzătorul i-a adus repede ce i-a cerut. Ea l-a dus pe micuț în partea din spate a magazinului, și-a scos mănușile, i-a spălat picioarele și i le-a șters cu prosopul.

Vânzătorul a venit cu încălțămintea.  Băiețelul a probat mai multe perechi, iar doamna i-a cumpărat câteva. După ce a  achitat vânzătorului pantofii și i  le-a dat copilului, doamna se pregătea să plece,  dar copilul a luat-o de mână și privind-o cu lacrimi în ochi i-a spus  aceste cuvinte:

-          Sunteți  soția lui Dumnezeu?

 Crizantema de aur

    Într-o zi de noiembrie, Bianca ieși din casă să admire grădina.  Fata s-a apropiat de o crizantemă galbenă care strălucea în lumina soarelui ca aurul. Ea se apucă să tragă cu putere de floare pentru a o rupe.

             Speriată de mişcarea neobişnuită care se petrecea în jurul ei, crizantema, spuse:

            -Hei,  copilaş, de ce vrei să mă rupi?!? Nu ştii că eu sunt aşa frumoasă doar în grădină, la lumina soarelui? Dacă mă rupi, în câteva zile mă voi ofili.

            - Bine, floricico.  Dar ce te face așa frumoasă și deosebită ?

            -Soarele mă face să fiu aşa preţioasă şi frumoasă. De aceea e important ca eu să rămân în grădină şi să nu mă rupi.

            Fetiţa a ascultat de crizantemă  şi nu a mai cules nici o floare din acel moment. Ea  a înţeles cât de important este să lăsăm florile să crească în grădină şi să nu le rupem, căci altfel îşi pierd din frumuseţe. 

 Miracolul

        O tânără mamă își privea fiul bolnav de leucemie. Ca orice mamă își dorea să își vadă fiul crescând și realizându-și toate visele. Însă acum acest lucru era imposibil, fiind că boala nu îi dădea mari șanse de supraviețuire.
Mama  luând mâna micuțului într-a sa, l-a întrebat: “Teo, te-ai gândit vreodată ce vrei să ajungi când o să fii mare? Ai visat sau te-ai gândit la ce ți-ar plăcea să faci?” 

 -   Mămico , întotdeauna mi-am dorit să fiu pompier atunci când voi crește.

Mama a zâmbit și a zis: “Să vedem dacă îți putem transforma visul în realitate”.

Mama a dat niște telefoane și a luat legătura cu pompierii de la stația de pompieri cea mai apropiată, care au fost de acord ca în ziua următoare să îl plimbe pe copil cu camionul pompierilor.

            A doua zi  pompierii i-au adus lui Teo  o uniforma de pompier la spital, l-au ajutat să se îmbrace după care au plecat la misiuni. Au fost trei urgențe în ziua aceea, iar Teo a participat la toate.  

Faptul că visul îi fusese transformat în realitate împreună cu toată dragostea și atenția ce i-au fost acordate, l-au emoționat atât de mult pe Teo, încât a reușit să trăiască cu trei luni mai mult decât îi dăduseră șanse medicii.

    Crede în tine și în visurile tale!

                                             Comoara de la capătul curcubeului

            Era o dimineaţă mohorâtă de aprilie.  Mimi,o fetiţă de vreo 4 anişori, trezită de picăturile de ploaie care loveau fereastră, alergă speriată în camera bunicii ei. Bunica pentru a o linişti,luând-o în brațe, îi spuse că după ploaie trebuie să apară un  frumos curcubeu, la căpătul căruia se află o comoară păzită de un spiriduş. 

         Când ploaia se opri,  Mimi văzu un minunat curcubeu în vârful dealului. Ea merse grăbită în aceea direcție. Ajunsă lângă curcubeu, fetiţa căută de jur împrejur, dar nu  găsi nici o comoară. Dezamăgită, ea se aşeză pe iarbă. Printre firele subţiri de iarbă  observă un  micuţ spiriduş cu  o haină verde şi o căciuliţă roşie.

- Domnule spiriduş, e adevărat că vă ascundeţi comorile la capetele curcubeielor?

-Da! Aşa este!

-Dar eu nu am găsit nici o comoară!

-Asta pentru că nu te-ai uitat cu destulă atenţie! Dacă vezi, flori frumoase, maci, narcise sau un câmp de margarete, opreşte-te să le admiri, să le miroşi ! Asta e comoara noastră. Deoarece, pentru noi, aceste flori sunt mai preţioase decât aurul sau diamantele.